Poemul Necunoscutului

   Pasesc in noapte pe cararile pustii ale timpului,
   Merg sfios,plin de amintiri prin ale vietii mele anotimpuri.
   Colind necontenit prin intunericul coagulat cu lumina,
   Caut cu privirea astrul celest care sa ma duca in vesnica gradina.
   O vad de departe,e ca jadul in flacari,dar pura,
   Ma indrept melancolic spre ea cuprins de o dorinta nebuna.
   Vad aceea poarta metalica de care atarna salbatice liane,
   Cred ca nu pot trece de ea,dar voi lupta sa intru sau intunericul azuriu ma va inghiti si va acoperii razele de soare
   Bat cu pumnii firavi in poarta care prin duritatea ei ma raneste,
   Luna mi-e martora ca incerc sa desfac lantul cu puteri mistice,vesnice.
   Din pamantul cu tarana pura iese o raza de lumina si-mi arata lacatul portii,misterul incepe sa se descopuna.
   Lumina se rasfrange pe corpul meu,se opreste pe inima,cheia e in interiorul meu.
   Sacadat in miscari apropii mana de raza,
   Si-o simt,inima-mi bate cu putere ,rasuflarea imi este taiata.
   Simt cum o usita se deschide direct din mine,
   Si scot afara cheia,a mea cheie a fericirii.
   Are un parfum strident,care ma imbata,atat e de frumos,
   Dar nu e facuta din metal ci din a sufletului sentimente forjate in inima mea scrupulos.
   Apropii cheia de lacat si lanturile cad grele,taciturne jos,
   Se deshide poarta spre gradina,spargandu-mi timpanele cu simfonia ei.
   Ma legan ametit,nu-mi mai controlez ale mele membre,
   Merg cu parul ravasit printre-a florilor mirifice siluete.
   Sunt hipnotizat de acest lan enigmatic multicolor,
   Ma simt rapus de oboseala,acum vreau sa visez,sa adorm.
   Brize calde ma matura,ma curata de tot ce-i putred,
   Acum traiesc sentimente edenice neintalnite,sunt ca un nebun care vrea sa se otraveasca cu otrava dulce.
   Nu-mi mai este frig,cum imi era cand nu eram in gradina,
   Acum sunt cald inauntru,ma incalzeste aceea floare cu privirea sa sublima.
   Ard cu putere,inima-mi bate cu repeziciune,
   Dar imi place sa ard ca o torta efemera alimentata de a florii splendoare.
   O privesc indelung,simt ca ma cheama,
   Ma simt slab si molcom,duma la ea o tu vant de primavara!
   Vantul ma asculta,ma poarta pe brate nevazute,
   N-am abstacole de doborat,planez luand din cer cele mai frumoase planete,
   O sa ii sarut frunzele,o sa sorb cu putere din efemera fericire.
   O ating suav,romantic pe ale ei unice petale,
   Ea ma saruta cu polen ce-mi cutremura simturile interioare.
   O privesc hipnotizat sub clar de luna,clepsidra nu mai curge.
   O tin strans ,nu vreau sa plece dar simt cum ploaia incetul incepe.
   Cade usor din sfantul cer,se propaga peste alea ei petale,
   Parca plange cand fulgera obsesiv si puternic in despicata zare.
   Vreau sa o ating,dar ceva nemaipomenit se intampla
   Din pamant ies spini ce-mi sfarteca a mea impunatoare tinuta.
   Ma tin departe de ea,ei tot se inalta,
   O inconjoara incet si o ceata densa se lasa.
   O aud cum ma striga zeflemitor in fiecare zgomot,
   Si imi spune cu un suspin indoielnic de la revedere
   "Adio iubite,poate ne vom mai vedea,dar nu acum,nu te teme"
   Prele transparente reci imi siroiesc pe fata,
   "Adio si tie,tu floarea mea frumoasa..."
    Sunt in genunchi si sunt tras afara din gradina,
    Ploaia se opreste,dar inima-mi de barbat falnic imi suspina.
    Caut langa inima aceea cheie veche,
    Dar...a disparaut,cheia nu mai este.
    Insa simt dint-o data ceva,se faureste o alta cheie langa inima mea.
    Inima nu mai plange acum,aceea cheie asteapta sa deschida alt lacat,sau tot acela.
    Regretele ma inconjoara,stiu ca am gresit,altfel de ce ploaia ar fi inceput,sau poate ea a gresit
    Dar acum e liniste,e pace si privesc cerul mut,
    Ma uit la cer cu un suras umil dar sincer pe buze,
    O sa gasesc din nou gradina si alta floare dulce
P.S:calitatile mele in ale poeziei sunt indoielnice:D